Letea – Inegalabilul meu tărâm dintre ape

de Alexandru Chiselev

Inegalabilul meu + inegalabilul vostru = inegalabilul nostru

De ce este pentru mine România (sau cel puțin o porțiune dintr-aceasta) inegalabilă? Păi este simplu: pentru că este primul loc pe care l-am zărit după ce am deschis ochii în astă lume, primul teritoriu pe care l-am cucerit când mi-am întețit privirea spre orizonturi și primul spațiul pe care l-am înțeles când mi-am filtrat optica mentală.  Iar inegalabilitatea totală a României este o sumă de spații inegalabile pentru mine, pentru tine, pentru vecinul de la 2, pentru puștiul din spatele blocului, pentru strămoșii de dincolo… 

Nu pot avea pretenția de a cunoaște întreaga Românie (deși mi-aș dori), așa că voi fi punctual, părtinitor și direcționat pe un singur loc, teritoriu și spațiu. Spiritul romano-slav sau slavo-romanic sau slavo-slav sau romano-romanic (pe ideea Mama rus, tata rus iar Ivan moldovan) mi-e martor că așa voi fi.

Vă voi vorbi despre satul copilăriei, Letea (Delta Dunării), într-un mod sincer și demitificat, dar totuși cu câteva legende personale scoase strategic din rucsacul cu amintiri. Vă voi spune despre ape fermecate, nisipuri încărcate de istorii de mult apuse, plante tămăduitoare și oameni cu povești fantastice și întâmplări ce le întrec chiar și pe a lui Creangă 🙂  Și sper că prin prisma-mi cathartică voi readuce Letei statutul de poveste, mai presus de știre, de televiziune, ONG-uri, fonduri europene și profituri de toate tipurile.

Dar să începem cu începutul… Orizontul copilăresc nu era mare, dar suficient, cald și încăpător (ca și lijanka): o căsuță așezată strategic lateral de biserica satului, un drum ce ducea la gârlă (suficient de lung și de scurt pentru a zăbovi acolo aproape toată ziua), o gârlă numită Ricikă, plină de nuferi, pești și broaște și o bunică ce le îndeplinea nepoților (4 la număr) toate poftele. Acestea ar fi coordonatele esențiale, la care se adăugau, ocazional: un moș ce știa să repare scrântiturile, un grup de inamici (căci erau lupte aprige pentru teritoriu), animăluțe sălbatice crescute cu multă dragoste, cimitirul animăluțelor din spatele casei, sub corcoduș, cimitirul de la marginea satului (doar stăteam lângă biserică și eram la curent cu știri de genul), fântâna de apă bună de la marginea pădurii (a lui Ion Mocanu, în amintirea unei persoane dragi pierdute) și mă opresc aici căci nu doresc să fiu atotcuprinzător… acum.

Casa mare

Iarna… pe Ricikă

Împărăția casei: Casa mare, sub șopron, misnicul și alte minunății

După un an de la naștere am ajuns și eu în minunatul sat deltaic. Vă dați seamă ce ceea ce vă voi spune în continuare nu sunt decât false amintiri (adică induse de ceilalți și reconfigurate în plan mental personal). Eram primul nepot pe această ramură a familiei, deci aveam statut privilegiat. Peste puțin timp, un văr mi-a periclitat tronul, așa încât, plin de năduf, am izbucnit la un moment dat: Bunica, pune pat (pe uzurpator), ia-mă pe mine! După ce am aflat că bebelușii erau culeși din copacii din pădure de vânători, m-am liniștit și am primit în gașcă încă două verișoare. 

Așa a început povestea vieții noastre și a locului nostru inegalabil. Am înțeles rapid că oala de pe foc frige, la fel și lijanca. Însă cea din urmă frige în mod plăcut. Nu știți ce-i lijanca? Vă spun acum: E o sobă încălzită de tip pat, pe care pescarul înfrigurat se poate tolăni cu mare plăcere, după o zi – lumină de muncă. De mic am fost fascinat de camera de curat din casa mare, cu pereții împodobiți cu covoare înflorate mari. La fel, m-a atras mica șoproneață, unde pe timp de iarnă erau gătite gustoasele plăcinte. Vă imaginați în ce dificultate eram când bunica mă ruga blajin, dar totuși poruncitor dintr-o trebuință instantanee: Adă-mi supnicul de pe misnicul de sub șopron. Zeci de întrebări, zeci de variante, o singură soluție: castronul mare din dulapul suspendat din soproneață. Punct ochit, punct lovit!

Dis-de-dimineață ne trezeam în miros de lapte fiert și piroșki (plăcintuțe cu brânză sau gem). Și mâncam destul de mult. Trebuia să terminăm tot din farfurie, să nu lăsăm norocul în ultima îmbucătură nemâncată. Apoi, era timp de joacă, de toate felurile, ce se termina inevitabil printr-o mică bătaie și mult tărăboi. După ce ne împăcam, aruncam cu gălețile de apă după noi, strigând Dă Doamne ploaie cu găleata! și sărind într-un picior. Și până seara sau cel târziu a doua zi chiar ploua. Uzi până la piele, eram bucuroși că am ajutat să aducem ploaia peste gospodăria noastră. Eram cu adevărat niște zei 🙂

Apoi, nu era bucurie mai mare ca atunci când se nășteau vițeii. Dumănica, Joienica, Vinirica, așa se botezau vițeii, în funcție de ziua săptămânii în care erau fătați sau în funcție de sărbători. Cică înainte, pentru a avea viței cu stea în frunte, după Anul Nou până la Bobotează, oamenii curăţau casa sau văruiau puţin. Indiferent de culoare sau semne, erau tare curioși, zglobii, ca și noi.

În dam

Un curios

Împărăția apelor: Ricika, balta, nufărul, fântâna, Tatiana și Ghiolul Sărat

Cucerirea teritoriului acvatic s-a produs treptat: pe la 6 – 7 ani ne-am bălăcit în ape până la genunchi, dar limpezi ca șampania. Apoi ne-am încumetat să înotăm în Ricikă (după ce locul de scaldă a fost curățat de bunica noastră de ciuhaciche / algă ce te umple de bubițe, cu ajutorul unei greble de adunat fânul). Nu a trecut mult și eram stăpânii bălții :). Eram niște broaște umane. Deseori ni se spunea: O să vă crească salcie-n cur de-atâta baie. După aceea, am explorat canalele din împrejurimi, în lotcă, la rame și ghionder. Am aflat atunci că nufărul alb este indicatorul apei curate și cel mai bun filtru natural. L-am și mâncat cu nesăț, căci erau tare gustoase semințele sale ce semănau la textură și gust cu icrele. 

La Ricikă

Lotcă în apă, cu apă

Apa bună o aduceam de la fântâna de la marginea pădurii. Căluțul Mișu era cel ce avea onoarea de a căra butoiul plin cu apă proaspătă, rece și dulce. Cred că beam o găleată pe loc, acolo la fântână. Să-l pomenească toată lumea pe cel ce a săpat minunea de apă dătătoare! Dar să știți că acea apă avea și puteri tămăduitoare. Nu puține sunt poveștile în care, nemaiavând scăpare, oameni din tot județul Tulcea veneau să caute vindecarea la Letea. Hahluștele iscusite, în puterea nopții, mergeau după apa numită Tatiana, des invocată în rugăciunile de vindecare. Bineînțeles că apelau și la puterea plantelor de leac și mai ales a cuvântului.

Cal la șaretă

Plante de leac

Mai târziu am descoperit Ghiolul Sărat, de fapt un anafor cu apă salină ce te ține la suprafață, cu nisip sulfuros și miliarde de lighioane ce te gâdilă când plutești în apă. Cât de adânc este? Nu o poate spune nimeni, de vreme ce apa sărată aduce rapid spre suprafață orice temerar scufundător. Mai nou, oamenii atrași de faima ghiolului, vin la tratament, pentru a scăpa de durerile de șale. Nu vă mirați așadar că un nene mai șugubeț a cioplit o cruce pe marginea întinderii de apă, agățând de aceasta un prosop și inscripția: În anul 1970 acest loc s-a format / În ziua când Hristos a înviat./Cine crede cu adevărat/Prin credință va fi vindecat. Amin!

La Ghiolul Sărat

Apă limpede, sărată și plină de vietăți minuscule

Împărăția nisipurilor: grindul, coliba, cerdacul și matahalele

Eheheiii… Am ajuns la un moment foarte frumos al descoperirilor copilărești și pre-adolescentine. Este vorba despre grindul Șchiopu, unde oamenii țineau grădini. Și erau grădini nu glumă! Porumb, pepeni roșii (cauni), pepeni galbeni (dinea sau zămoși), roșii, castraveți, cartofi, fasole și câte și mai câte creșteau acolo. Să nu uităm de fân și stufișor. Inexplicabil cum ieșeau roade așa de bogate pe nisipurile acelea. E adevărat că și oamenii știau să amelioreze solul, cu gunoi de grajd. Și ploua destul de des. Aveai și ce păzi, aveai și ce fura…

Drumul spre grind îl făceam cu șareta, călare sau pe jos. 80 % prin apă (de la genunchi până la gât), restul pe uscat, la început de vară. Fiind mai curioși și curajoși din fire, fentam traseul când era posibil pe drumul de pe plauri (numit de noi Drumul Pisicilor, deoarece am găsit într-o zi pe acolo o bocceluță cu 9 pisicei), apoi pe la Vârtej, pe la Vintir sau Pe-ocolite sau Și-mai-pe-ocolite, treceam de Sârmă, pe lângă alte parcele și ajungeam la tarlaua noastră. Din depărtare ne întâmpinau niște huidume de matahale ce puneau pe fugă și trecătorii.

La grind am construit la început o colibă din stuf și coamă de papură împletită, apoi un cerdac. Alții aveau adevărate căsuțe și poloage (adăposturi pentru noapte). La grind ni s-au sălbăticit și pisicile supraviețuitoare de pe Drumul Pisicii. Spun acest lucru ca să înțelegeți că orice animal se poate sălbătici, dar nu va fi nicicând sălbatic (apropo de mitul televizat și ONG-izat al cailor sălbatici aka mustangii din Pădurea Letea). Dar asta-i altă discuție, cu altă miză.

Dezideratul nostru, de mici, a fost acela de a săpa o fântână cu apă bună, ca aceea de la pădure. Am avut zeci de încercări, multe fântâni pe dune, câteva la poala bălții, metri de tunele între ele. Atunci am descoperit și maleabilitatea nisipului umed și a lutului ce urma de devină construcție, dar nu a mai reușit. Așa am ajuns meșteri olari 🙂 Am avut și alte calificări, ca de exemplu: hărmăniști (specialiști ai harmanului), păstori, văcari (sporadică, dar foarte interesantă și aventuroasă experiență), prășitori (mai mult de pepeni), irigatori (pentru roșii și vinete), pescari cu undița, mâna și vălogul, crescători și dresori de animale sălbatice, ecologiști, altoitori, contructori de felinare și bărci din pepeni (și Fedoți sau Todoși), bocitori la înmormântări și altele.

Cel mai greu a fost sezonul fânului. Cosit, tras la greblă în brazde, adunat în  porcănași și apoi porcani, urcat în remorcă sau patașcă, transportat acasă și realizat de stog sau șură, făcut vârful stogului… Câteva operații ce implicau efort, în căldură, dar erau necesare pentru sezonul următor, căci vorba din bătrâni este Omul gospodar își face vara sanie și iarna car.

Pe remorca cu fân – C.A. Rosetti

Stog – C.A. Rosetti

Împărăția pădurii: stejarul, dunele, liana și Ephedra

Se spune că Pădurea Letea ar fi apărut în urma unei întâmplări întâmplătoare. La un moment dat, un convoi de ambarcațiuni grecești, ce transportau semințe, a fost prins de reflux. Pentru a scăpa de greutate, au aruncat sacii cu ghinde de stejar. Dar de ce ți-e frică nu scapi. Corăbiile s-au împotmolit, arborii au crescut, iar marinarii au întemeiat astfel primele locuințe. Să vă mai spun că nevasta armatorului se numea Lethe (în greaca clasică însemna uitare sau ascundere)? Pot să jur că, fiind copil, am văzut și eu prin pădure lanțurile unei corăbii. Am visat, mi s-a părut, am trăit istoria locală sau chiar așa a fost? Greu de spus.

De cules lăcrămioare de 1 Mai, am cules. De pierdut în pădure, ne-am pierdut de câte ori am putut. De băut apă din fântâna de la Omer, am băut cu nesaț. De întrebat un nan priceput toate denumirile de plante mari, mărunte, am întrebat. Răspunsul final era, inevitabil, după zeci și zeci de întrebări: pizda țigăncii (scuzați-mi expresia, dar așa a fost, așa vă spun și eu acum). Atunci începeam să întreb de animale 🙂 Astfel am aflat că Pădurea Letea este inegalabilă fiind printre puținele păduri de stejari seculari pe nisipuri, în care crește liana Periploca Graeca, care îi dă un aspect subtropical. Tot aici viețuiește nuforenul natural – Ephedra. 

Ephedra distachya

Liana Periploca graeca

Dune de nisip

Stejar

Locul în care revin cu drag, ori de câte ori am ocazia

S-au așternut ceva anișori peste amintirile copilăriei, chiar și peste ale adolescenței (dar aici este o poveste cu un alt sat). Nu am uitat de imaginea Letei de odinioară și nici nu cred că s-a schimbat iremediabil. Singurul ce dispare, cu tot cu istoria  lui și a familiei sale, este omul. De el îmi pare cel mai rău. Restul se reglează, renaturează, reconstituie, reconstruiește în timp. Îmi place că, deși în declin demografic, satul nu a renunțat la acoperișul de stuf, la albastrul prispelor și stâlpilor, la traforurile frontoanelor. Este poate satul care a păstrat cel mai bine arhitectura tradițională, deși sunt zeci de case părăsite, case ce ar fi spus poveștile stăpânilor lor. Știați de exemplu că, în momentul începerii construcției casei, prima furcă bătută în pământ era cea din răsărit? Stăpânii casei ţineau mâna pe furcă şi aruncau bani pe piatra pe care stătea furca. După ce se punea grinda se făcea o cruce legată cu ştergar, cămaşă, flori, bani. Când lipeau prima dată casa,  femeile se urcau în pod şi strigau: Cine doreşte să vină la clacă la ajutor! Veneau câte 30 – 60 de oameni.

În plus, în lumea satului de altădată, reciclarea era un mod de viață. Dacă ți se rupea setca, o puneai în grădină pentru a apăra de grauri. Dacă îți tăiai porcul, în splina lui ghiceai timpul pe anul ce urma, din intestine făceai cârnați, din jumătate de șoric îți făceai șoric, restul îl valorificai în funcție de necesități. Stuful îl foloseai pentru acoperișuri și împrejmuiri, papura pentru împletituri, lâna la tors și țesut, chiar și țeasta animalului se utiliza contra deochiului. Totul era rațional folosit, refolosit, refuncționalizat. Acum, într-o lume plastificată, se caută o oază eco. Nu putem scăpa de cicatricea lumii moderne, dar putem bandaja rana prin mici exemple de reutilizare a unor deșeuri. Două fotografii vedeți mai jos.

Matahală dintr-o păpușă veche

Morișcă dintr-un pet

Având în vedere aceste aspecte, succint și selectiv prezentate, pot spune cu mâna pe suflet că Letea este inegalabilă pentru mine și sper că v-am transmis și vouă puțin din acest simțământ de inegalabilitate.