Poveste de iarnă ’13/’14 – creaţiile elevilor coordonaţi de doamna Adriana Dumitru


Participant: Adrian – Florin Duţă, Clasa a V-a, Liceul Pedagogic Matei Basarab Slobozia

Cadru coordonator: Adriana Dumitru 

Secțiunea: Creaţie literară

Poveşti de iarnă

Este ajunul Crăciunului. Fulgii uşori de nea plutesc în aer purtaţi de adierile reci de vânt. O plapumă groasă şi argintie de zăpadă acoperă casele, copacii şi drumurile. Din loc în loc, pe alee, străjuiesc tăcuţi oameni de zăpadă cu ochii de cărbune. Rotocoale de fum urcă tăcute din hornurile caselor cu geamuri îngheţate. Din când în când liniştea este tulburată de glasurile vesele ale colindătorilor. În casă se simte mirosul cozonacilor abia scoşi din cuptor. Bradul este împodobit cu globuri şi beteala aurie şi străluceşte în jocuri de lumini. O lumânare cu miros de brad arde pe masă.

Împreună cu fratele meu ne-am hotărât să mergem la patinoar. La doua case distanţă, în faţa porţii stătea îngândurat un băiat care privea absent dansul fulgilor de nea. Îl mai văzusem de câteva ori cu bunica lui, dar nu îi vorbisem niciodată. Văzându-l aşa trist ne-am gândit să îl invităm la patinoar. Vlad ne-a răspuns că nu poate merge deoarece trebuie să aibă grijă de bunica lui care şi-a rupt piciorul alunecând pe gheaţă. iar el nici nu are patine. Impresionaţi de discuţia avută cu Vlad, ne-am hotărât să renunţăm la patinaj în ziua aceea. Am mers în oraş cu gândul să îi cumpărăm un cadou lui Vlad. Întorşi acasă, mi-am rugat familia să îi facem o vizită lui Vlad şi bunicii sale. Seara, împreună cu familia, am mers în vizită la Vlad, aducând cu noi cadouri, cozonac şi prăjituri. El şi bunica lui ne-au întâmpinat cu bucurie. Când i-am dat cadoul lui Vlad, acesta m-a privit mirat. Deschizând cutia, ochii lui au scânteiat de bucurie la vederea patinelor noi.

– Este cel mai frumos cadou primit vreodată. Îţi mulţumesc din suflet!

În timp ce luam masa, îmi veni un gând. Am ezitat, dar l-am întrebat pe Vlad:

– Unde sunt părinţii tăi?

Vlad abia îţi stăpânea plânsul. Se uită la mine şi spuse, lăcrimând:

– Părinţii mei au murit într-un accident de maşină iarna trecută. Era viscol şi s-au lovit cu un camion. Crăciunul trecut a fost cel mai trist, nu am mai simţit de atunci spiritul sărbătorilor şi nu am ştiut cum e să zâmbeşti. Totul până acum, datorită ţie. Mulţumesc!

Povestea lui m-a emoţionat până la lacrimi. Bunica lui, mişcată de gestul meu şi de vizita neaşteptată a familiei mele, abia îşi stăpânea lacrimile, bucuroasă că am adus în casa ei spiritul sărbătorilor. Am petrecut împreună o frumoasă seară de Crăciun. Această seara a fost începutul unei frumoase prietenii între mine şi Vlad, cu care mi-am petrecut restul după-amiezelor din vacanţa de iarnă, patinând.

Participant: Dragoş Antonio Vlaicu, Clasa a V-a, Liceul Pedagogic Matei Basarab Slobozia

Cadru coordonator: Adriana Dumitru 

Secțiunea: Creaţie literară

Poveste de iarnă

Era o dimineaţă geroasă de iarnă, cum nu mai fusese de mult timp. M-am trezit mai târziu decât de obicei, fiindcă era sâmbătă, deci nu trebuia să merg la şcoală. Mi-am îndreptat privirea spre fereastră şi am observat că afară ningea. Am alergat bucuros să admir dansul fulgilor de nea, însă am constatat, cu dezamăgire, că aceştia se zbenguiau  haotic, viscolul stricându-mi toată buna-dispoziţie. Dezamăgit, am mers în sufragerie şi m-am aşezat în fotoliu lângă tatăl meu, care îşi sorbea liniştit cafeaua şi citea ziarele online.

Deodată, din balcon, s-a auzit un foşnet. Iniţial am crezut că este un zgomot făcut de vijelia de afară, însă am observat că zgomotele erau scoase de o vrăbiuţă aproape îngheţată. Aceasta profitase de faptul că mama a deschis geamul pentru a aerisi şi îşi găsise adăpost la noi în balcon. Am acceptat cu plăcere prezenţa ineditului musafir. Şi, pentru că sunt o gazdă bună, i-am dat o feliuţă de pâine să mănânce.  Apoi, într-un capac de plastic de la un bidon de apă plată, i-am oferit şi apă, pentru a-şi potoli setea.

Am stat minute în şir şi am privit-o cum îşi recapătă puterile, la adăpostul oferit de balconul apartamentului meu. Mi-aş fi dorit ca vrăbiuţa să poată locui permanent la noi. Peruşul meu, Eric, cred că s-ar fi bucurat să aibă companie. Însă, după ce s-a încălzit, a devenit agitată, iar tatăl meu mi-a cerut să-i deschid geamul, să o las să plece, deoarece vrăbiuţele nu pot trăi în captivitate.

Am făcut asta cu durere în suflet şi , neţinând seama de vremea nemiloasă de afară,vrăbiuţa şi-a luat zborul. Am lăsat totuşi geamul  întredeschis. Poate se va întoarce. 

Participant: Eduard Manolescu, Clasa a V-a, Liceul Pedagogic Matei Basarab Slobozia

Cadru coordonator: Adriana Dumitru 

Secțiunea: Creaţie literară

Poveste de iarnă

Într-o zi de iarnă eram în casă, la căldură, alături de cei dragi. Mama şi mătuşile mele stăteau în bucătărie şi pregăteau masa, bărbaţii erau afară şi deszăpezeau maşinile, iar eu împreună cu verişorii mei şi bunica ne uitam din cameră, pe geam, uimiţi de felul în care ningea.

La un moment dat bunica ne-a întrebat dacă vrem să ne spună o poveste. Noi am fost foarte încântaţi de propunere şi ne-am aşezat în pat ascultând. Bunica a început să ne spună despre doi băieţei, unul rău şi unul cuminte. Copilul rău, toată ziua, făcea năzbâtii şi nu asculta de părinţi, pe când cel cuminte îi ajuta pe toţi membrii din familie la diverse treburi. Eu şi verişorii eram impresionaţi de ce ne povestise bunica până în acel moment şi ne frământam că nu ştiam ce va urma. Bunica îşi continuă arătându-ne de ce nu ar trebui să facem la fel ca şi copilul rău, apoi ne povesti mai departe. Tot spunând ce făceau cei doi copii, ajunse în ziua de Crăciun. Băiatul rău era entuziasmat de ceea ce va primi, ştiind că nu merita nimic. Însă copilul bun îşi vedea de treabă simţindu-se indiferent dacă va primi ceva sau nu. A doua zi dimineaţa, năzdrăvanul copil fugi până la bradul de Crăciun, dar nu găsi nimic. Pe dată se mânie şi începu să dărâme lucrurile prin casă. Însă bunătatea băieţelului cuminte fu răsplătită primind ceea ce îşi dorea el, adică o carte cu litere. După-amiaza cei doi copii se întâlniră afară. Cel cuminte, bucuros, îi arătă celuilalt ce a primit de Crăciun. Celălalt trist îl întrebă ce a făcut de a primit cadoul şi primi răspunsul că trebuie să fii bun cu cei din jur, astfel vei fi răsplătit. Copilul cel rău îşi dădu seama că a greşit şi promise că nu o să mai facă lucruri rele niciodată. Cei doi se despărţiră. Băiatul nerăsplătit se duse acasă şi ceru iertare rudelor sale. Pentru că şi-a recunoscut greşeala, mama sa îi dădu un cadou, exact ceea ce-şi dorise. Acum era în culmea fericirii căci nu credea că o să mai primească în anul acela vreun cadou. Astfel se termină povestea, cu o învăţare de minte pentru copii.
Fix după ce bunica încheie de povestit, mama ne chemă la masă. Am mâncat, ne-am zis la revedere unii de la ceilalţi şi am plecat fiecare la casele lor, noi, copiii, rămânând în minte cu o poveste foarte frumoasă.

Participant: Nicoleta Raluca Trandafir, Clasa a V-a, Liceul Pedagogic Matei Basarab Slobozia

Cadru coordonator: Adriana Dumitru 

Secțiunea: Creaţie literară

Poveste de iarnă

Afară ninge. Norii pufoşi trimit fulgi gigantici spre micul orăşel Naderburg, care acoperă pământul solid ca o pătură moale. Copacii sunt acoperiţi cu un mic strat de zăpadă, care înlocuieşte frunzele pierdute în zăpadă. Vântul rece şuieră pe lângă hornurile caselor, animalele se agită şi oamenii stau închişi în casă, la căldură.

Miles Rosent este un băieţel de doisprezece ani, pistruiat, cu părul şaten şi cârlionţat, cu ochii căprui şi cu zâmbetul mereu pe faţa sa. Este slăbuţ, nu foarte atletic, poartă ochelari şi nu este puternic. Locuieşte la orfelinatul Toterlma, pe strada Sdarling, deoarece părinţii lui au murit într-un accident nefericit de avion. Doamna Ladyfore este o persoană bună şi autoritară. Ea conduce orfelinatul şi îl iubeşte pe Miles foarte mult. De ani buni încearcă să-i găsească o familie care să-l iubească lui Miles. O familie este visul lui Miles de când şi-a pierdut părinţii. În Ajunul Crăciunului, seara, când toţi copiii îşi doresc jucării şi aparate performante, Miles îşi dori să aibă o familie, oricât de imposibil ar fi.

În dimineaţa Crăciunului toţi copiii îşi primesc ceea ce-şi doriseră, în afară de Miles. Singurul său prieten, Peter Creyer, îl întreabă:

– Tu ce ai primit? Eu un pistol cu bile, exact ce mi-am dorit!

– Eu nu am primit cadoul dorit, zice Miles fugind cu ochii înlăcrimaţi şi ochelarii alunecându-i pe nas.

În acel moment, Peter Creyer a fugit spre biroul doamnei Ladyfore şi i-a povestit cele întâmplate. Aceasta îl roagă pe Peter să-l aducă pe Miles în biroul ei, dar spre mirarea ei veni fără el.  Peter spune:

– Miles a lăsat un bilet în care scrie că a plecat în căutarea unei familii.

– Off…Tocmai ce vroiam să-i spun că i-am găsit o familie. Fiica mea şi soţul ei vor să adopte un copil, iar eu l-am recomandat pe Miles. Trebuie să-l găsim!

În tot acest timp, Miles se simte pierdut în centrul oraşului, printre străini. Merge într-un parc numit Chester unde stă singur şi părăsit gândindu-se că poate nu a fost o idee bună să fugă de la orfelinat. Acum însă nu mai poate da înapoi. Peste vreun sfert de oră, un bărbat de vreo douăzeci şi opt de ani, înalt, cu ochii albaştrii, cu părul drept, vine la el şi-l întreabă:

– Nu este frumos să stai singur de Crăciun, nu-i aşa? Spune-mi, de ce stai aici singur şi nu te bucuri de Crăciun cu familia ta?

– Eu nu am o familie, răspunde Miles dezamăgit.

– Îmi pare rău atunci… Cum te numeşti?

– Miles Rosent.

– Frumos nume. Eu mă numesc Zayn Wolfest. Şi tu locuieşti pe străzi?

– Nu. La orfelinatul Toterlma. Dar am fugit în căutarea unei familii.

– Mama soţiei mele este directoarea orfelinatului. Şi acum, dacă îmi amintesc bine şi nu încurc numele, de acolo am vrut să adoptam un copil, iar dânsa te-a recomandat pe tine. Deci dacă este aşa ai vrea să-ţi petreci Crăciunul cu noi?

La auzul acestor cuvinte, Miles tresare de bucurie şi-l ia în braţe pe Zayn, spunând: „Da!” Când au ajuns la apartamentul soţilor Wolfest, Miles încremeni pe loc văzând cât de mare şi de spaţios era. Avea mobila din lemn fin şi ornamentat cu flori artificiale, o terasă de toată frumuseţea, cu aparate performante. În faţa lui stătea o femeie de vreo douăzeci şi şase de ani, fiica doamnei Ladyfore. Se asemăna foarte mult cu mama ei. În cele din urmă fata întreabă:

– Dragă, cine este scumpetea asta mica?

– El este Miles Rosent, băiatul pe care l-a recomandat mama ta ca să-l adoptăm, răspunde Zayn. L-am găsit singur în parc şi, din câte am aflat, a fugit de acolo în căutarea unei familii. Sun-o pe mama ta şi spune-i că e la noi.

– Bine! Cine ştie: poate noi vom fi aceea familie… zice ea surâzând şi pleacă în camera alăturată. Cât timp Lara, căci aşa se numeşte fata doamnei Ladyfore vorbeşte la telefon, Zayn vorbeşte cu Miles despre cum ar putea să se distreze. Atunci Lara se întoarce cu vestea ce bună: Miles poate sta cu ei câteva zile. În aceste câteva zile, Miles s-a distrat de minune, iar aceştia au luat hotărârea de a-l adopta. În momentul în care au rostit cuvintele Miles a fost cel mai fericit copil de pe Terra. Această poveste ne îndeamnă să nu renunţăm la visele noastre oricât de imposibile ar fie ele. Miles nu a renunţat la visul său de a avea din nou o familie!

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s