Poveste de iarnă ’13/’14 – creaţiile elevilor coordonaţi de doamna Marilena Luciu


Participant: Vlădăreanu Iulia Cristiana, Clasa a III-a, Clubul Copiilor Medgidia

Cadru coordonator: Luciu Marilena

Secțiunea: Creaţie literară

Poveste de Crăciun

Steluţe albe plutesc legănat vestind venirea Crăciunului. Ferestrele înfloresc cu minunate broderii de gheaţă şi cu ochi de copii curioşi.

Andrei s-a dus la săniuş, apoi la colindat prin sat, iar când a ajuns acasă s-a băgat în pat, încercând să nu se lase toropit de somn, pentru a-l putea vedea pe Moş Crăciun. Dar, fiind obosit de joaca de peste zi, a adormit imediat.

Când s-a trezit, se afla într-o lume nouă, în ţara lui Moş Crăciun, pe care de multă vreme voia să-l vadă. A rugat un fulg de nea să-i spună unde locuia moşul, iar fulgul se oferi să-l conducă până acolo. Ca prin minune, a  apărut o sanie roşie cu zurgălăi, fulgul l-a poftit să urce în sanie. Pe drum, Andrei a văzut case cu căciuli de nea şi clopoţei de cristal, a ascultat cântecul crivăţului printre ramurile goale ale copacilor şi într-un final a ajuns la un atelier pe a cărui uşă scria „Bine aţi venit!“. Fulgul de nea îl lăsă pe băiat şi plecă, luând şi sania cu el. Andrei văzu câteva scări, le urcă şi nimeri într-o sală în care mulţi spiriduşi lucrau de zor la mii şi mii de jucării, care mai de care mai frumoase: păpuşi, maşinuţe, trenuleţe, ursuleţi şi iepuraşi de pluş. Pe un scaun mare stătea Moş Crăciun, uitându-se atent într-o carte groasă. Pesemne că era cartea în care scria ce fapte au făcut copiii în anul care se apropia de sfârşit. S-a întors dintr-o dată şi a privit blând spre băiat, spunându-i:

– Bună ziua, Andrei, te aşteptam. Mă bucur că ai ajuns. Am văzut în cartea scrisă de spiriduşi că ai fost un copil cuminte. Este adevărat?

– Da, este adevărat, răspunse mândru Andrei.

– Dar scrie aici că ai făcut şi ceva trăsnăi. Şi asta este adevărat?

– Da, spuse băiatul înroşindu-se, dar răsuflă uşurat când îl auzi pe moş:

– Ei, nu-i nimic, trăsnăile acestea mici sunt acoperite de faptele tale bune. Vino să-ţi arăt cadourile tale.

Andrei văzu într-un colţ mai multe cadouri, aşezate unul peste altul, dar dintr-o dată auzi vocea mamei, strigându-l pe nume şi se trezi. Uitându-se în jur, îşi dădu seama că era în patul lui, în camera lui, aşa că fugi spre bradul împodobit, ca să vadă cadourile mult dorite, la fel ca cele pe care i le arătase Moş Crăciun în vis. Îi mulţumi acestuia în vis şi începu să se joace, promiţându-şi că la anul va fi şi mai cuminte, ca să nu mai apară trăsnăile lui în cartea spiriduşilor.

Participant: Căciularu Antonio, Clasa a IV-a, Clubul Copiilor Medgidia

Cadru coordonator: Luciu Marilena

Secțiunea: Creaţie literară

Spre ţara lui Moş Crăciun

După o zi întreagă la săniuş, printre copacii ninşi, m-am hotărât să intru în casă, căci mâine este Crăciunul. Bradul stă, frumos împodobit, aşteptându-l şi el pe Moş Crăciun. Anul acesta am luat, după mai mulţi ani, un brad natural. Am decorat de câteva zile toată casa şi am împodobit bradul, împreună cu tata, pe când mama pregătea bunătăţi în bucătărie. Cu obrajii îmbujoraţi, cu râsete de copii şi cântec de zăpezi strălucitoare încă răsunându-mi în urechi, m-am culcat devreme, gândindu-mă la darurile pe care le voi găsi sub brad.

A doua zi, cum m-am trezit m-am uitat sub brad şi am găsit multe cadouri, câteva şi pentru mama şi tata. După ce le-am desfăcut pe toate, am văzut sub brad o felicitare cu Moş Crăciun zâmbindu-mi printre globuleţe, am deschis-o şi am citit: „Crăciun fericit, Antonio, te aştept cu drag la mine, la Polul Nord! Iată adresa mea: strada Îngheţului, nr. 1.405, nr. 525.000.221, Norvegia“. Am crezut că e scrisă de mama sau de tata, dar ei mi-au spus că nu ştiu de unde e felicitarea. M-am gândit mult timp ce să fac, ştiam că mama are nişte bilete de tren să plece în Norvegia în vacanţă, aveam cu ce să plec, dar mi-era teamă să plec singur. Până la urmă m-am hotărât: ar putea fi aventura vieţii mele! Seara, mi-am pus nişte haine groase şi ceva de mâncare într-un rucsac mai mare, am lăsat un bilet în care le spuneam părinţilor că merg la Moş Crăciun şi să nu-şi facă griji, că o să mă întorc cât de repede pot. Drumul e lung, m-am interesat când pleacă trenul de la noi, când soseşte în Norvegia, am ceva bănuţi la mine, multă grijă şi cam atât. Ajung la gară mai devreme, mă uit pe lista cu trenuri, acum nu mai mi-e frică, sunt chiar încântat să pornesc la drum şi să îl întâlnesc pe Moş. Oare ce minuni voi vedea acolo, în ţara lui fermecată? Tot gândindu-mă, aud un lătrat şi văd la picioarele mele o căţeluşă albă, care parcă mă roagă să o iau cu mine. Mă aplec, o mângâi, îi dau ceva de mâncare şi ne împrietenim. O voi lua şi pe ea cu mine. Nu ştiu dacă am voie cu animale în tren, dar ştiu că drumul va fi mai uşor cu această căţeluşă lângă mine. A venit trenul, urcăm, mă fac comod şi aţipesc. Ştiu că drumul e lung, dar, sincer, nici nu am simţit când am ajuns. Ne dăm jos, întrebăm unde e strada Îngheţului şi pornim. La numărul acela lung de pe felicitare ne-a răspuns o voce şi poarta s-a deschis, am pornit pe un culoar îngust străjuit de brazi înalţi, am coborât apoi printr-un tunel vechi, luminat de nişte beculeţe ca cele din pomul de Crăciun, s-a deschis într-un final o uşă şi am intrat într-o cameră care mi-am dat seama că trebuie să fie atelierul lui Moş Crăciun. Erau multe jucării, maşinării, benzi care transportau jucării, pitici veseli şi harnici, unii care alergau de colo-colo, alţii care meştereau la măsuţe cioplind, vopsind, potrivind, îmbrăcând păpuşi, animale de pluş, maşinuţe, trenuleţe, avioane, elicoptere, bucăţi de puzzle, părţi de jucării, cutii mari şi mici. Rămăsesem cu gura căscată, iar Moşul era exact aşa cum mi-l imaginasem, vesel, bun, urându-mi bun venit.

– Avem mare nevoie de ajutor şi în fiecare an invit mulţi copii să vină aici, dar nu orice copil, ci doar pe cei cuminţi şi cu inima bună, căci aceste jucării nu sunt făcute aşa, doar cu mâna, ci şi cu inima. Acum pregătim jucăriile pentru anul viitor, mi-a spus Moş Crăciun, ducându-mă spre un grup de fetiţe şi băieţi care îi ajutau pe pitici. Ne-am împrietenit şi am stat multă vreme în atelierul fermecat, fără să simt cum trece timpul, încântat de tot ce vedeam şi de tot ce puteam face. Chiar şi căţeluşa ne ajuta cum putea. Foame nu mi s-a făcut, căci aveam la îndemână biscuiţi, lapte cald, plăcintă cu brânză, cu fructe, cu dovleac.

– Gata, a trecut ziua ta de lucru, mulţumesc! Acum alţi copii îşi aşteaptă rândul să facă ceva frumos pentru a-i bucura pe cei mari şi mici de Crăciun, mi-a spus Moşul, luându-şi la revedere şi oferindu-se să mă ducă cu sania lui magică spre casă.

În sanie am găsit o sacoşă cu jucării şi dulciuri, pe care să o duc acasă, ca răsplată pentru munca mea. Mi-a părut puţin rău că plec, aş fi vrut să mai stau în lumea aceea despre care auzisem doar în poveştile despre Crăciun, să fiu şi eu parte din magia acestor zile, dar mi-am dat seama că ai mei trebuie să fie foarte îngrijoraţi şi oare cât timp trecuse de când am plecat pe furiş de lângă ei? Doar o zi sau mai multe? Am ajuns acasă foarte repede, spre bucuria părinţilor, care mi-au spus că am lipsit două zile, adică a doua şi a treia zi de Crăciun. M-au şi certat că am plecat singur, că putea să mi se întâmple ceva şi şi-au făcut foarte multe griji, că pentru ei a fost cel mai trist Crăciun fără mine…

Le-am cerut iertare şi, când le-am povestit aventurile mele şi întâlnirea cu Moş Crăciun, m-au iertat, deşi nu ştiu dacă m-au crezut. Le-a plăcut de căţeluşă, de atunci face şi ea parte din familie. Nu voi uita niciodată această călătorie, acum mi se pare că a fost mai degrabă un vis decât o întâmplare adevărată, dar înseamnă foarte mult pentru mine.

Participant: Bacale Ştefania, Clasa a VI-a, Clubul Copiilor Medgidia

Cadru coordonator: Luciu Marilena

Secțiunea: Creaţie literară

Feeria iernii

Era o dimineaţă mohorâtă de iarnă. Ca în orice altă zi, m-am trezit, am mâncat şi m-am întors în camera mea, uitându-mă pe geam.

Atenţia mi-a fost captată de cerul plin de nori argintii. În spatele lor stăteau înghesuiţi mii de fluturi albi care aşteptau nerăbdători ca porţile zidului îngheţat să se deschidă pentru a putea scăpa. Şi, cu un scârţâit puternic scos de balamalele ruginite, poarta s-a deschis iar fluturii au evadat. Uşor-uşor, tot ţinutul s-a umplut de argintul lor strălucitor. Gerul a ţesut tiv de catifea şi căciuli călduroase pentru copacii înfriguraţi şi goi după ce şi-au lepădat veşmintele roşiatice de toamnă. La geamul meu, florile palide luceau ca roua dimineţii pe o frunză de sticlă. Deschizându-şi pleoapele albe, au început să se plimbe pe geam de sus până jos, alunecând ca pe un tobogan. Ţurţurii atârnau de acoperişurile caselor cu capul în jos, ca nişte ciudaţi cu aripi de gheaţă, îndrăgostiţi de frig. Casele, împodobite ca de sărbătoare, cu lumini colorate, coroniţe deasupra uşilor şi beteală la ferestre, au primit şi ele în dar de la iarnă câte o plapumă călduroasă, ca să nu le pătrundă gerul. Vântul bătea în geamuri, cerându-mi să ascult spectacolul său de doine bătrâne. Fascinaţia pe care mi-o dădea armonia peisajului s-a tulburat însă când m-am auzit strigată de vocea mamei. Am ieşit pe hol şi în jurul meu au început să se învârtească roiuri de miresme puternice, care mai de care mai rafinate, încercând probabil să mă  ameţească.

Mirosul de mandarine şi prăjituri a umplut bucătăria şi s-a strecurat pe gaura cheii, inundând apoi toată casa. Crăciunul a venit pe nesimţite şi a pătruns în sufletele noastre. În jurul bradului s-au aşezat tot soiul de cadouri, cu fundiţe şi panglici colorate. Lângă sobă au înflorit trandafiri în obrajii copiilor care ascultau poveştile albe ale iernii.

În pragul uşii au apărut colindătorii cu clopoţei în mâini, putere în glas, dulciuri în traiste şi bucurie în suflete. Au cântat un colind vesel, au adus încântare pe feţele gazdelor şi au plecat spre altă casă, pentru a împrăştia şi acolo zâmbete pe feţele şi în inimile oamenilor. Apoi toată familia s-a adunat în jurul bradului, ne-am dăruit unul altuia cadouri şi spiritul sărbătorilor de iarnă ne-a cuprins pe toţi ca o pătură călduroasă, ţesută cu iubire şi fericire.

Participant: Hărăbor Alina Iuliana, Clasa a VI-a, Clubul Copiilor Medgidia

Cadru coordonator: Luciu Marilena

Secțiunea: Creaţie literară

Poveste de iarnă

După o toamnă lungă şi caldă, iarna a pus stăpânire peste oraşe şi sate, care par deja obosite sub vălurirea dantelelor argintii. Fulgii albi ca aripile de înger se rotesc prin văzduhul îngheţat, cutreieră văi şi dealuri, poteci pustii de munte până se aşază cuminţi peste vârfurile brazilor ca nişte turnuri măreţe de fildeş.

Satul pare amuţit. Ici acolo se zăreşte un bătrân ce-şi poartă încet paşii pe uliţele largi. Câinii de prin curţi adulmecă zăpada proaspăt căzută. Gerul aspru a pus la ferestre broderii minunate, a îngheţat dintr-o suflare râul şi a făcut pod de cristal  între maluri. Spre amiază începe să se audă veselia copiilor cu bujori în obraji şi glasuri ascuţite, întârziind cu joaca şi făcând văile să răsune de hărmălaia lor.

În pădurea înecată în tăcere, un copil de-o şchioapă înaintează cu greu prin zăpada pufoasă, alături de bunicul său. Pentru ca drumul să nu mai pară aşa anevoios, bătrânul spune poveşti şi întâmplări din copilăria sa. Copilul ascultă cu atenţie, punând din când în când unele întrebări. Nu-i mai pasă de frig, ci îşi imaginează că se află într-o cameră caldă, plimbându-se în lumea poveştilor. Dintr-o dată se aude o pocnitură puternică, apoi un geamăt prelung, dar bunicul îl linişteşte pe copil, spunându-i că nu sunt decât focuri de armă, nişte oameni răi care vor să rănească animalele din pădure. Înaintează puţin spre locul de unde se auzise zgomotul şi zăresc stropi de sânge. La mică depărtare de ei, o căprioară tânără, rănită, încearcă să-şi lingă rana. Privirea ei arată suferinţă şi tristeţe. Îşi pleacă uşor capul, atingând cu botul umed zăpada rece. Geme uşor şi respiră greu. Copilului i se umezesc ochii şi gândul îi zboară la „Căprioara“ lui Gârleanu, ucisă însă de lup, nu de mâna omului. Intuindu-i mila şi spaima, bunicul îl linişteşte spunându-i că blânda căprioară va trăi, căci nu este grav rănită. Se hotărăsc să o ducă acasă pentru a o îngriji. Bunicul o ia în braţe, o duce cu greu, ajutat de nepot, dar până la urmă ajung la căsuţa de la marginea pădurii, îi oblojesc rana, îi pregătesc un culcuş în grajd şi câte ceva de mâncare. Băiatul nu s-a dezlipit de ea toată ziua. Spre seară, adoarme liniştit, cu gândul la ochii blânzi şi frumoşi ai căprioarei.

Întunericul s-a lăsat peste sat. Totul e cufundat în tăcere. Luminile din fereastra cerului şi zâna argintie a nopţii veghează somnul unei căprioare şi al unui băieţel.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s